Societatea în care trăim vinde iluzii și încă unele bine întreținute. Iluzii care blochează conștientizarea adevărului despre realitatea în care viețuim, evoluția și dezvoltarea mai tinerei generații, semănând frica de necunoscut, de un eventual eșec. Dacă nu i-am atribui atât credit eșecului am realiza că este singurul mijloc de evoluție.

Spre exemplu, atunci când eram mici și ne accidentam aveam puterea de a ne ridica de la sol în mai puțin de câteva minute și de a ne continua liniștiți joaca pentru că, nu aveam un ego de protejat.

Anii au trecut, iar copilul nu s-a mai ridicat, cel puțin nu în același fel. Nu ne înțelegem eșecul, nu căutăm să-i descoperim cauza pentru a o evita pe viitor, ci visăm la o reușită permanentă, o ipoteză nerealistică.

Tindem spre perfecțiune, nu ne acceptăm natura umană și vrem să fim sau cel puțin să părem fericiți. Fericire care trebuie să se deruleze în anumiți parametri, după un model standard atribuit de societate, având un portret concret.Cei care nu îndeplinesc pașii sunt considerați atipici. Toate „derogările” de la tiparul obișnuit vor fi considerate nule în fața auditoriului.

Perfecționismul e o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, te motivează să faci performanță și să „livrezi” doar conținut de calitate indiferent de ramura în care activezi. În schimb, pe cealaltă parte, îți provoacă anxietate, scăzând semnificativ productivitatea și lăsând spațiu procrastinării.

Poate cea mai întâlnită în vremea pandemiei, când școala și unele locuri de muncă s-au transferat în sfera online-ului, procrastinarea a lăsat urme și încă unele vizibile. Termenul de procrastinare vine din latinescul prōcrastinātum: pro- (pentru) și crastinus (ce ține de ziua de mâine) și se referă la întârzierea nejustificată a unei acțiuni sau predarea ei în ultimul moment din cauza scuzelor sau a distracțiilor.

Care este elementul comun dintre procrastinare și perfecționism? Frica. După lungi cugetări, am ajuns la concluzia că între a face performanță și a nu face nimic este o linie extrem de subțire, iar la „butoanele” creierului nostru stă criticul interior.

Totul sau nimic reprezintă, în situația prezentată, cea mai nefericită abordare pe care poți să o aplici și care duce într-o singură direcție: autosabotaj. Dacă te focusezi pe rezultate bazate pe standarde, atunci îi dai criticului interior oportunitatea de a bate pasul pe loc.

Cum „hrănim” acest critic? Cu propriile gânduri avem grijă să alimentăm partea din noi care se subestimează. Creăm scenarii, de cele mai multe ori nerealistice și care se derulează amănunțit în mintea noastră, dar niciodată în realitatea exterioară.

Dacă nu o să fiu cel mai bun/ cea mai bună, atunci nu are rost să încep sau Dacă nu fac nimic, nu pot să o dau în bară sunt fraze care îi dau perfecționismului credit negativ. Ca oameni avem tendința de a ne complica singuri existența, când totul decurge conform planului Ceresc.

Între procrastinare și perfecționism stai tu. Alege să rămâi focusat pe proces și să vezi greșelile, eventualele eșecuri ca parte a procesului în care tu devii mai bun. E în natura umană să fim predestinați greșelilor încă de la începuturile existenței noastre.

Singura noastră putere stă în felul în care reacționăm la ce ni se întâmplă. Nu pune atât de multă presiune pe tine și nu purta pe umerii tăi toată greutatea exterioară, învață să te iubești și să te prețuiești și atunci când reușești, dar și atunci când înveți.

Be true and kind to yourself!