alegerea partenerului

În primii noștri ani de viață se pun bazele atașamentului, acea legătură între copil și părinte care îi oferă celui mic și vulnerabil iubire, siguranță, comfort, consolare și echilibru emoțional. În funcție de cum au fost persoanele adulte de atașament pentru noi, copiii, bateria de iubire poate fi plină, goală sau pe jumătate încărcată și noi învățăm lecții importante despre celălalt: oare dacă plâng, cineva îmi oferă consolare sau este nevoie să sufăr până la amorțirea emoțiilor mele, oare cineva îmi răspunde nevoilor sau sunt lăsat singur mare parte din momentele importante în care am nevoie de ajutor, oare cineva este cu mine și când plâng și când sunt bucuros, este disponibil pentru mine, mă înțelege?

Atașamentul a fost studiat în psihologie pentru prima dată în anii 1960-1970, prin metoda observației, John Bowlby și Mary Ainsworth fiind cei care au pornit interesul pentru acest subiect, analizând cum reacționează bebelușii de 1-2 ani atunci când sunt puși în situația ciudată (engl. „the strange situation”) în care sunt cu mama într-un mediu nou, un străin se alătură lor și mama părăsește camera.

Reacțiile înregistrate de mamă și copil au format apoi, prin cercetări repetate baze de studiu pentru stabilirea tipurilor de atașament.

Atașamentul la vârste mici funcționează ca un model de a fi într-o relație și ne oferă indicii despre cum vom trata propriile nevoi în cuplu și ce așteptări avem de la partener pentru îndeplinirea lor.

Există 4 moduri de a iubi, 4 tipuri de atașament:

  • Atașament securizant.

Îți este relativ ușor să devii implicat/ă emoțional într-o relație, ești comfortabil/ă cu ideea de reciprocitate în relație, nu îți este teamă de a pierde partenerul, de a fi neacceptat/ă și de singurătate, ai o viziune optimistă asupra relațiilor și împaci independența cu intimitatea și împărtășirea sentimentelor – este posibil să ai un atașament securizant. Adulții cu acest mod de a iubi tind să aibă relații oneste, deschise, în care ambii parteneri se simt independenți, dar afectuoși unul față de celălalt.

  • Atașament anxios-rezistent.

            Îți este dificil să te simți independentă în relație sau să oferi libertate partenerului, simți un fel de nevoie constantă de reasigurare a iubirii din partea lui/ei (arăți gelozie, ceri dovezi de iubire și nu te simți sigur/ă pe sentimentele lui/ei), devii posesiv/ă sau solicitant/ă și fiecare moment pe care acesta îl petrece cu altcineva în afară de tine te face temător/oare și îți aduce în minte ideea că relația se va încheia curând -poți avea un atașament anxios-rezistent. Persoanele cu acest tip de atașament se învinuiesc de cele mai multe ori pentru distanța partenerului sufocat de iubire și nu au încredere în valoarea lor în afara relației de cuplu.

  • Atașament anxios-evitant.

Susții că ți-e mai bine fără relații, ai tendința să nu te atașezi prea mult de partener, nu îți exprimi emoțiile sau le ascunzi și te distanțezi odată ce ajungi într-un punct important al relației, ai o viață separată de partenerul tău și nu crezi în nevoia de „a fi împreună”, închei ușor relații – este posibil ca atașamentul tău să fie unul anxios-evitant. Adulții din această categorie au fost copiii care s-au jucat singuri și au crescut cu ideea că nimeni nu vine în îndeplinirea nevoilor lor, găsind singuri mecanisme de a se liniști, de a face față stresului, astfel că în absența atenției și implicării emoționale ale părintelui au crescut nedorind să depindă de un partener sau să aibă un partener implicat în relație, o valoare importantă pentru aceștia fiind independența.

  • Atașament dezorganizat.

Persoanele cu acest tip de atașament pot avea o imagine de sine nesigură, se simt inconfortabil în relații cu ceilalți, deși își doresc mult intimitatea, dar nu pot să aibă încredere în partener și trăiesc experiența de cuplu cu teama de a fi răniți. Se simt nedemni de iubire și își pot bloca sentimentele, exprimarea afecțiunii fiind pentru ei un proces dificil.

Adulții cu acest tip de atașament se implică adesea în relații dramatice, cu despărțiri și împăcări repetate, au teamă de abandon, dar și de intimitate, sunt foarte atașați de partener când se simt respinși de acesta și captivi în relație când partenerul este afectuos și apropiat.

Pentru că prima relație de iubire este cu părinții noștri, de calitatea acestei prime interacțiuni afective depind alegerile partenerului, cât de satisfăcătoare vor fi relațiile noastre de iubire la vârsta adultă și mai ales finalitatea lor.

Poate ați auzit cu toții despre „mommy issues” sau „daddy issues”, un fel de credință populară că ne alegem parteneri așa cum au fost părinții noștri, dar subiectul este complex și se referă mai degrabă la relația de iubire și la echilibrul sau dezorganizarea ei.

Tipul de atașament pe care îl exprimi în relația ta din prezent nu este ca o sentință, se poate schimba și chiar dacă relația cu părinții în copilărie nu a fost cea mai grozavă, există moduri în care te poți apropia de un atașament sănătos care să îți aducă satisfacții, încredere și să te ajute să crești personal și interpersonal.

  1. Primul pas este conștientizarea felului tău de a exprima afecțiune sau de a te simți în relații și-l poți realiza gândindu-te cum te simți și la ce te gândești când partenerul tău lipsește o perioadă mai lungă.
  2. Al doilea pas ar fi comunicarea cu acesta și analiza relației, modului în care vă îndepliniți unul altuia nevoile și cât lăsați iubirea să fie exprimată.
  3. Dacă întâlnești dificultăți, există pentru fiecare rană un terapeut cu care să rezonezi și care să te ajute în procesul vindecării.